În zadar te ascunzi, în zadar omori tăcerile grăitoare, în zadar fugi de tine, glasul sângelui strigă: „Mamă, mamă!” In noapte, în febră, cu ochii aţintiţi pe alţi copii, acelaşi glas îţi răsună: „Mamă, mamă!” Ce ai făcut cu mine?…

Suflet trimis în nemurire necurăţit prin apa botezului.

Ţi-ai omorât copilul, şi ai mai săvârşit ceva ce numai cu hohote de plâns se poate spune: Ţi l-ai osândit!

Suferinţa veşnică nu este pentru el, dar nu va avea parte în veac de fericirea cerească. Până mai trăieşti pluteşte în jurul tău în trezire şi în vis, în bucurie şi în durere; până mai ai un fir de păr neatins de paloarea bătrâneţii te mustră, te strigă pe nume, se jeleşte.

El, în conştiinţa ta, îţi este cel dintâi călău.

El nu-ţi va dărui o clipă de răgaz în timp, şi în veşnicie va fi cel dintâi de faţă să te acuze înaintea dreptului Judecător.

Şi el cântă un sfanţ, sfânt, sfânt în nevăzut, dar el sună aşa: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru” faţă de mamele noastre? Până când, până când?…

Şi, în aşteptare, el te pândeşte, te urmăreşte, te chinuieşte şi-ţi fură conştiinţa să vorbească prin ea. Aici zăreşti o mamă care-şi îmbrăţişează pruncul, ba poate tu ţi-l strângi în braţe pe-al tău, şi atunci, din străfunduri, străbate un vaiet, un plâns de să topească oţelul şi granitul.

„Mamă, eu pe tine nu pot să te sărut niciodată. Unde mi-s buzele roşii ca cireşele din grădină? Aş vrea să te cuprind de gât, dar mânuţele nu mi se-ntind. Dă-mi mâinile, mamă! Unde mi-ai ascuns mâinile cu care să-mi fac cruce, mâinile pe care să le împreunez la rugă, mânuţele cu care să mă joc, mânuţele mele cu care să te cuprind şi să te dezmierd, unde mi le-ai ascuns, mamă?

„Mamă, tu pe mine nu mă poţi săruta; eu n-am nici frunte, nici obrăjori. Tu mă chemi, eu tac, n-am gură; tu vrei să mă cuprinzi, eu pier ca o evaporare. Unde mi-e trupuşorul meu, mamă, acela ca al copilaşilor pe care Iisus îi strângea în braţe? Ei, cei cu bune mame, nu ca a mea, – o, eu cel nenorocit, – îşi reazemă căpşorul cu bucle ca mănunchiuri de roze, ca buchetele de mure, de sânul Maicii Sfinte, iar mie, acolo unde sunt, mi-e
frig, mi-e foame şi mi-e sete.

„Plânsul m-ar uşura, dar nu mi-ai dat ochi. Aşa aş plânge să mă mângâi, dar lacrimile n-au fântână.

Ah! ochişorii mei! Mamă, unde mi-s mărgeluşele acestea minunate? Unde mi le-ai ascuns? O, cum s-ar oglindi lumea în ei, cum s-ar desfată îngerii lui Dumnezeu în pajiştea de rai a ochilor mei nepătaţi! Dar tu nu mi i-ai dat.

„Aş alerga la tine. E cald lângă inima ta.

Vai, unde mi-s picioruşele? Mămică, dă-mi picioruşele! Aş vrea să sărut icoana Maicii Sfinte de pe perete şi icoana cerului de pe faţa ta… Mămică, unde mi-s picioruşele ca să mă ridic? Unde mi le-ai ascuns? De ce mi le-ai ascuns? Pentru ce mi le-ai furat? Ce ai făcut cu ele? Cui le-ai dat, unde le-ai azvârlit? Ah! de ce mă chinuieşti mămico?…

Să nu crezi că acel copil uită de tine pentru că ai uitat de el. Când te vei simţi mai sigură îţi va ţine mai multă tovărăşie; iar când nu te vei mai putea apăra cu nici o amăgire ţi se va arăta cu mai neînduplecată cruzime.

Privesc scaunul din fata biroului meu la care scriu acum, în fapt de seară. Pe el a şezut nu de mult o mamă a mai mulţi copii. Era palidă, cu ochii îndoliaţi şi lărgiţi de spaimă.

- A venit! Iarăşi a venit!

- Cine, Doamnă?

- El, copilul, ba ea, hârca bătrână, cu copilul.

- Explicaţi-mi, vă rog.

Şi, în spasmuri de plâns şi fiori de groază, mama îmi istorisi un vechi avort. Lumea rea care o lua în râs, lipsa ei de curaj să înfrunte cascada râsului diabolic o înduplecară la nenorocitul fapt. De atunci. De atunci, la anumite intervale, îndeosebi când o macină febra sau vreo boală mai grea, vede venind spre ea o babă bătrână, o mama-pădurii, urâtă ca în basm, purtând pe-o tavă copilul ucis şi fript. „Ia-l, e al tău! Uite-l! Ce ai făcut? Ţi-l îngrijesc eu, îl am eu în pază…”. „Şi ţip şi urlu! în cele din urmă pleacă anevoie bătrâna, ca să revină peste câteva ore. Şi acesta îmi este chinul. Infernul cu ce este mai rău? Ce vierme mai crunt ne va putea roade măruntaiele nepieritoare şi inima stricată?…” Ce mai puteau face lacrimile în faţa sângelui dacă nu ieşeau dintr-o inimă înfrântă şi întoarsă?

Un coleg preot a fost martorul unor vexiaţii de natură răzbunătoare, de care suferea o femeie care, în tinereţe, săvârşise un avort, aruncând câinilor rodul neîmplinit al pântecelui. Ea şi fusese pedepsită de lege pentru această crimă, dar cu ani în urmă casa ei nu mai avea pace, sufletul ei nu mai avea odihnă.

Mâini şi puteri nevăzute aruncau în ea cu pietre, cu coceni de porumb. În casa cu geamurile şi uşile închise nimereau dintr-o dată pietre, bolovani, iar farfuriile cădeau de pe masă fără să se spargă. Când preotul a făcut sfeştania casei, fenomenele nenaturale pricinuite de puteri nevăzute îşi urmau cursul. Femeia şi preotul aveau convingerea că sufletul pruncului violent azvârlit din sânu-i pe când era fată, aruncă cu pietre, ca şi cum ar avea să lapideze pe criminala-i maică.

Când Dumnezeu îngăduie aceste lucruri, îngăduie semne pământeşti care ne dezvălue urâciunea faptei şi pedeapsa pe care o va avea de suportat mama în veşnicie. Parcă văd copiii fără trupuri întregi întâmpinând mama lor cu bulgări de foc şi cu pietre de jăratec, azvârlind în ele şi muşcând, de unde trebuiau să sugă lapte, carnea care le lipseşte, nu mai puţin înfiorător de cum descria Dante în cântul 33 al Infernului lui Ugolino din ceafa lui Ruggieri… „Mamă, mamă, ce ai făcut cu noi?…”.

Fragmente din vol. “Mama” de pr. Ioan Suciu